Ce fac eu cu mine?

Articol de , 17 martie 2020, 08:41 / actualizat: 17 martie 2020, 13:11

De multă vreme nu am mai avut timp pentru multe lucruri. Și îmi tot spuneam: nu mai am timp să citesc ca înainte, nu mai am timp să stau atât de mult cu cei dragi, nu mai am timp să mă vad cu unii oameni pe care îi aud doar la telefon, nu mai am timp să …. Ei bine, a bătut ceasul alarmei provocată de un virus. E celebru și virusul, e celebru și ceasul lui. Cântă mai rau decât cucul în Bucovina. Și cântă a izolare: #StaiAcasa!

Nu m-am gândit niciodată ce pot să fac eu cu mine dincolo de a mă gândi la ziua de mâine din perspectiva omului care trebuie să muncească, trebuie să aibă o carieră, trebuie să facă ceea ce facem toți. Mă pusesem confortabil într-un pat al lui Procust. Eh, iată că a bătut un gong ce m-a dat jos fix din patul acela. A venit o perioadă în care, pentru o vreme, stăm acasă ca să ne protejăm sănătatea.

În prima zi de stat acasă nici măcar nu mi-am dat seama ce se întâmplă exact. Am vorbit la telefon și prin alte mijloace moderne de comunicare cu toți cei cu care făceam asta în mod regulat.

A doua zi, cu un ochi la știri, o ureche la cei din jurul meu, încă nu realizam 100% că stau acasă. Părea că sunt activă. Părea…. Și, ca să nu ies din ritmul alert cu care sunt obișnuită de atâția ani, am zis că aș putea să mă apuc de curățenia aia… știți voi, pe care o faci odată pe lună – cu spălat de geamuri, spălat de calorifere cu bățul de urechi… aia, mai profundă decât cea zilnică. O fi mare apartamentul, pare că nu poți termina prea repede, dar când nu mai ai drumuri în scop de job, telefonul nu mai sună atât de des iar tu nu mai dai atât de multe telefoane la rândul tău, ce să vezi? Părea că Superman și-a transferat cumva puterile asupra mea.
Nu e panică, mi-am spus. O să fac ceva ce îmi doream de multă vreme: citesc. Am deschis o carte. Una dragă mie, pe care o citisem în adolescență și știam că acum, cu mintea omului matur, o voi savura altfel. Dar tocmai mintea omului matur mi-a stopat gândurile de la lectură. După prima pagină m-am oprit să mai ascult la știri. Erau noi cazuri madicale. Mă uitam și un fior îmi trecea pe spate. Nu era de panică, era de îngrijorare. Stăm acasă, e o decizie responsabilă, firească, dar nu mă pot abține să nu mă întreb: până când? Iar de la întrebarea asta, care tocmai încolțise în toată mintea mea, a intervenit o serie de gânduri. Am închis cartea. Am zis: OK! nu pot să citesc, că stau cu TV–ul pe știri și, chiar dacă îi tai sonorul, tot sunt tentată să mă uit pe ecran, să văd ce scriu pe burtiere. Mut pe un film. Am ales o comedie. Însă, imediat mi-a zburat gândul că în cinema rulează o producție pe care mi-am dorit mult să o văd. Și nu mai am cum, pentru că virusul ne-a obligat să #StaiAcasa. Atunci mi-am luat o pauză. De la tot.

Nu m-am panicat. Mi-am pus o cană de cafea. Nici nu mi-am dat seama că era târziu în noapte. De când sunt eu cu mine, acasă, nu mai am atât de bine conturată noțiunea timpului. Mi-am dat seama de asta când, uitându-mă pe geam, am văzut că era noapte. Și atunci, ce caut eu cu ceașca de cafea? Ce fac eu cu mine?

Ar trebui ca în aceste zile de #StaiAcasa să pun ON la lucrurile puse pe OFF. Să închid definitiv televizorul când deschid cartea. Să citesc cât mai mult din ea, permițându-mi să intru cu totul în poveste, cu mintea acolo, între paginile ei, cum făceam odinioară înainte ca ale mele gânduri să se ducă în 100 de alte direcții. Să ascult știrile atunci când decid că vreau să aflu noutățile. Să îmi pun muzica preferată și să ascult cu atenție doar acele piese, fără să stau cu ochii pe rețelele de socializare. Să îmi dau voie să mă bucur de muzică așa cum o făceam odată, mai demult. Să vorbesc la telefon cu acei oameni a căror conversație le-o limitam pentru că mai aveam ceva de făcut pentru job. Să stau de vorbă cu părinții mei și chiar să aud ce spun, fără să mă gândesc la proiectul X sau la sarcina Y de la muncă.

Și în tot acest nou plan, m-a lovit: sper cu toată ființa mea să trecem cu bine peste acest moment și să pot alege să nu mai vorbesc prin telefon sau Facebook cu oameni cu care mai bine mă văd față în față; să mă duc mai des la concerte, deoarece muzica preferată se trăiește mai bine așa, alături de prieteni; să îmi acord o oră în parc cu cartea în mână, întrucât lectura are mai mult farmec așa, uitând că am un telefon în buzunar; să nu mai spun atât de des: lasă, că oi pleca eu în acel City Break luna următoare, că acum am mult de muncă și nu pot.
Poate că voi reuși să învăț ceva iar aceste momente de stat acasă să îmi fi oferit răspunsul la întrebarea “ce fac eu mine?” Cred că acum ne dăm seama că relațiile interumane sunt cele care ne țin în viață, că normalitatea nu înseamnă să ne tehnologizăm în defavoarea unor alte lucruri, că pot exista situații în care regretul de a nu fi făcut un lucru și riscul de a nu mai putea să îl faci să fie, de fapt, un alt fel de virus.

Până totul va trece, o să fac lucruri dragi mie doar că altfel: citesc cu mintea intrată complet în universul cărții, ascult cu adevărat muzică, mă uit la filme pe care nu mi-am permis să le văd sau să le revăd, folosesc știrile ca să fiu informată și permit tehnologiei și rețelelor de soicializare să mă ajute cât să nu îmi fie mai dor de cei dragi decât îmi este deja pentru că #StaiAcasa ca să ne protejăm.

O să fie bine, dar să nu uităm un lucru: când asta va trece, și va trece!, să apreciem mai mult ceea ce avem – oamenii din jur și sănătatea!