Lunile și anotimpurile
Articol de razvanursuleanu, 8 iulie 2018, 16:19
Fiind un copil eficient, adaptat perfect anilor ’70, reușeam de fiecare dată să suprapun cele două mari pasiuni ale mele de atunci, și anume cititul și plânsul. Îmi amintesc că prima sincronizare de mare finețe a celor două pasiuni mi-a fost oferită de ”Fefeleaga”. Am plâns că a murit soțul băbuței, am plâns când i-au murit copiii, am plâns când și-a vândut calul, practic am plâns de la început și până la sfârșit. Partea bună a lucrurilor era că nu mai plângeam și cu alte ocazii, o julitură sau un cucui nemaireprezentând un motiv serios de bâzâială după ce bocisem încontinuu citind ”Moartea Căprioarei”, ”Cuore” sau ”Puiul”.
Cele mai multe dintre cărțile pentru copii pe care le citeam erau inteligent calibrate pentru orice modalitate de a plânge doream să aleg. Pentru un plâns constant, intens și zgomotos citeam ”Fetița cu chibrituri”. Pentru tristețe pe parcurs și plâns la sfârșit citeam ”Sărăcuțul”, ”Mica sirenă” sau ”Frunza”. Iar dacă doream un plâns clasic de lungă durată, cu icnete și lacrimi șuvoi, citeam, bineînțeles, ”Singur pe lume”…
Sursa foto: www.dol.ro
…Și vreme de mulți ani, vreo patruzeci la număr, am crezut că rostul cărților pentru copii este acela de a-i face să sufere, așa că nu am mai citit astfel de cărți… până în ziua în care Costel Postolache a fost invitat într-o emisiune radiofonică și a scos din geantă câteva exemplare din ”Lunile și anotimpurile”, o cărticică mică mică scrisă chiar de el. ”Poate organizați un concurs și le dați drept premiu, sau le dați pur și simplu cadou copiilor” a spus Costel Postolache, după care a plecat.
”S-o crezi tu” mi-am zis în gând… ”Știu exact ce se ascunde în spatele acestei coperți minunate, dar sunt totuși curios cum ți-ai construit capcana, pe care văd că a ilustrat-o Ruxandra Romanciuc, ca să pară și mai atractivă. Îi dai un sentiment de falsă siguranță copilului și îl faci să plângă la final? Sau îl iei tare de la început, ca să se apuce de urlat încă de la pagina trei? Ai greșit că mi-ai lăsat mie cărțile… pentru că eu am să-i feresc pe micuți, mă pun paravan, preiau eu tristețea, sunt călit, pot să descarc și zece giga de lacrimi, dacă nu m-a doborât Gârleanu în clasele primare n-o să reușești tu să… ”
Am zis cu voce tare ”Hit me!” pentru a-l imita pe Keanu Reeves (Johnny Mnemonic – minutul 10 și 45 de secunde respectiv minutul 86 și 12 secunde) și apoi am deschis cărticica…
Am reușit să ajung cu cititul până la ”Doar pisica, pe o ladă / Stă să vadă / De-i adevărat / Că iarna a plecat.” având tot timpul acel sentiment de copilărie eternă și fericită, într-o lume căreia îi pasă, care te ajută și te învață să crești frumos și unde ”Orice vrei / Vei izbuti / Într-o zi”.
”Aha, deci se plânge la sfârșit” mi-am spus, am strâns din dinți și m-am pregătit pentru tot ce e mai rău…
Doar că nu mai rămăsese nicio pagină de citit.
Citisem toată cartea.
Nemulțumitului i se ia darul, știu, însă am fost un pic mâhnit pentru că această carte nu a fost scrisă cu patruzeci de ani mai devreme, ca să mă bucur și eu de ”Lunile și anotimpurile” la vremea mea de copil. Dar chiar și așa, un pic mâhnit cum sunt, îi mulțumesc autorului pentru aceste minunate pagini. Și înainte de a mă întoarce la treburile mele de adult, mai am o singură rugăminte, adresată altor scriitori de literatură pentru copii…
Vă rog să vă gândiți câteva clipe, înainte de a începe să scrieți pentru copii… Când vor crește mari, răutatea, tristețea, nefericirea și multe alte lucruri întunecate îi vor pândi mereu, pentru că ele cu asta se ocupă. Dar până acolo mai e cale lungă, așa că acum, când sunt mici și scrieți pentru ei, dați-le pace…
