Ana, mon amour – psihanalizarea unei poveşti de dragoste
Articol de , 10 aprilie 2017, 22:49 / actualizat: 11 aprilie 2017, 14:41
„Ana, mon amour” este o dramă psihologică românească, premiată cu Ursul de Argint la Berlin pentru „contribuţie artistică deosebită”, adică pentru excelentul montaj realizat de Dana Bunescu, care a dat sens acestui film. Ceea ce nici regia, nici scenariul inspirat de un roman al co-scenaristului Cezar Paul Bădescu, nu ar fi reuşit. Faţă de roman sunt destul de multe schimbări, printre altele numele personajului din titlu care face o vagă şi cam inutilă trimetere la soţia legendarului Meşter Manole. Despre intenţiile sale regizorul şi co-scenaristul Călin Peter Netzer, care şi-a transpus o parte din propriile experienţe de viaţă, inclusiv multele sale vizite la psiholog, mi-a declarat: „Am vrut să fac un film despre dependenţă şi co-dependenţă într-un cuplu şi filmul analizează, de fapt, istoricul protagoniştilor şi încearcă să dea răspunsuri de ce s-a ajuns unde s-a ajuns”.
„Ana, mon amour” face analiza, sau mai corect ar fi să spunem psihanaliza, unei poveşti de dragoste, surprinzând momentele mai tensionate şi delicate din evoluţia cuplului format din Toma şi Ana încă din facultate, când se apropie rapid şi încep o relaţie de iubire care se transformă curând într-o luptă contra tuturor. Din cauza unor abuzuri la care a fost supusă în copilărie de către tatăl vitreg, Ana are frecvent atacuri de panică, iar Toma îşi asumă rolul de protector necondiţionat. Deşi pare să deţină controlul asupra relaţiei, ani mai târziu el se trezeşte gravitând în jurul unei femei dominante pe care nu o mai poate înţelege, forţându-se până la limită în încercarea de a o salva, nu se ştie de cine sau ce. Tocmai această transformare bruscă a Anei într-o femeie de carieră, care consideră drept ambiţie măruntă grija soţului pentru băiatul lor cu probleme, acesta fiind gata să renunţe, pentru binele copilului, la propria afirmare profesională, nu mai are sens nici pentru Toma, dar nici pentru spectator.
Interpreţii rolurilor principale, debutantul Mircea Postelnicu şi experimentata Diana Cavallioti, au dat tot ce au putut şi sunt credibili, atâta timp cât scenariul nu le-a stat în cale, reuşind o bună chimie a personajelor lor. Inclusiv în scene intime, unele aproape porno, ce au determinat, împreună cu multele înjurături din dialog, ca filmul să fie interzis minorilor. De alfel, următorul punct forte al filmului, după montaj, este interpretarea majorităţii actorilor din film, roluri mai reuşite, în limitele amintitului scenariu, având: Adrian Titieni ca psiholog, Vlad Ivanov ca preot, şi chiar Carmen Tănase ca mama lui Toma, de care acesta e încă dependent.
Vizionarea dramei psihologice „Ana, mon amour”, ce rulează încă la Cinema City Sun Plaza, este destul de dificilă, povestea pe care o prezintă mai mult verbal recompunându-se din bucăţi, ca într-o şediţă de psihoterapie ce are loc fie întins pe canapeaua psihologului, dar şi îngenuncheat sub patrafirul preotului, ori chiar la coadă la moaşte, întrucât realizatorii au redus viaţa religioasă, mai ales spovedania, la o formă de psihanaliză.
