”Nichita cel nevăzut dar știut”- un altfel de portret‏

Articol de Maria Gheorghiu, 31 martie 2016, 12:55

”Eu scriu pentru că poezia e o lacrimă care plange cu ochi”… așa spunea Nichita Stanescu, ”poetul frumos ca umbra unei idei” (Fănuș Neagu), lăsându-ne nouă tot ”Râsu- Plânsu” frumos al lumii.
Astăzi e ziua în care călătorim în universul ”necuvintelor”, încercând să ne aducem aminte de cel care a schimbat fața poeziei și a dat ”carne” cuvintelor.
Vă mărturisesc de la început că nu l-am cunoscut pe poetul Nichita Stănescu, decât prin poezia lui și el va rămane pentru mine întotdeuna ”Nichita cel nevăzut dar știut”.
”Nu știu cum trebuie să fie poezia dar știu cum trebuie să fie poetul: ca Nichita Stănescu”; așa spunea Gheorghe Tomozei referindu-se la prietenul său deja plecat …; și tot el adăuga ”poetul poate fi oricând contestat. In postumitate, procesul e chiar benefic. Omul Nichita în nici un caz.”

S-a vorbit atât de mult despre Nichita Stănescu, despre ceea ce reprezintă el în peisajul literaturii române contemporane încât orice cuvânt poleit ar fi în plus. Le-a luat el pe toate, devenind proprietarul lor de drept… Tot în plus ar fi să vă spun și că am constatat cum se înmulțește lumea veleitarilor și a cabotinilor… Dă bine la C.V. să spui că l-ai cunoscut pe Nichita, că a fost prietenul tău, că ți-a scris o poezie pe un șervețel într-o crâșmă….
Cu toate acestea în fiecare an, cel puțin de două ori, la 31 martie și 13 decembrie, România devine nichitiană.

Totul se învărte în jurul numelui său și chiar și cei care nu au habar despre ceea ce a scris Nichita Stănescu se pomenesc citându-l. De citate e plin internetul… Poate și de aceea îmi este foarte greu să mai spun câte ceva despre poetul care mi-a întors pe dos lumea, la modul cel mai frumos. Am intrat în universul lui privinu-i portretul de om frumos (o frumusețe sclipitoare pe care doar omul de geniu o are) și care parcă-mi vorbea, când certându-mă, când mângâinu-mi obrazul cu ”necuvintele lui”. Nu l-am cunoscut pe vremea cand avea ”trup pipăibil cu mâna”.. Intâlnirea mea cu el s-a produs într-un alt spațiu, pe vremea când mă căutam, încercând să înțeleg care mi-e rostul. Am deschis ochii spre lumea nevăzută a ființei, citind poezia ”Dezâmblânzirea”. Am simțit dintr-o dată cum totul în jur începe să o ia razna, o ciudată senzație de revoltă dar și de împăcare cu destinul se întampla în trupul și ființa mea. Poezia lui se rescria în mine, cu sângele meu!

”De mult negru ma albisem
De mult soare ma-nnoptasem
De mult viu ma mult murisem
Din visare ma aflasem.
Vino tu, cu tine toata
Ca sa-ntruchipam o roata
Vino tu, fara de tine
Ca sa fiu cu mine, mine
O, rasai rasai rasai
Pe infernul meu un rai
O, ramai ramai ramai
Palma bate-mi-o in cui
Pe crucea de carne
Cand lumea adoarme.”

Acela a fost momentul în care Nichita a început, aproape abrupt să mă locuiască. Nu știu cât de mult poate fi percepută această mărturisire ca o realitate sau doar ca fiind rodul unei sensibilități aparte (de care nu mă dezic). Stiu doar că atunci a început pentru mine ”lumea nevăzută dar știută”, pe care în timp am învățat să o dăruiesc la rândul meu prin cântec, în egală măsură celor care cred sau nu în ea.
Nichita Stănescu mi l-a dăruit mai târziu pe Eusebiu Stefănescu, cel mai bun partener de scenă pe care l-am avut, alături de care am încercat să facem lumea să vibreze frumos prin poezie și muzică.
Si tot el, m-a învățat că timpul e de aur și în cheltuire”

”Autoportret
Mă ustură tot trupul
cum pe stelele singure razele lor,
sunt prieten eu intim cu lupul
şi cu străfundul peştilor.
Mă doare timpul care-l trec cu viaţa mea,
cu o durere sfântă
a mamelor ce nasc urlând
copii ce încă nu cuvântă.
Şi totuşi eu sunt foarte fericit
şi nu vă spun de ce,
din nou zâmbesc spre infinit,
din nou surâd spre nu ştiu ce,
am ramă şi am monalizărie,
mi-e timpul tot de aur şi în cheltuire.”

Timpul a rămas de aur pentru Nichita însă doar prin cei care au deschis ușa universului în care el a trăit și a scris, reușind cumva să-i pătrundă misterul.
Fii atent cum provoci cuvântul! El se poate întoarce la tine cu flori sau cu pietre.
De multă vreme, 31 martie, ziua în care s-a născut poetul necuvintelor, este una de sărbătoare pentru mine; pentru că el mi-a deschis ochii spre universul nebănuit al tălmăcirilor. De la el am învăţat că muntele poate fi mai mult decăt munte şi cuvintele au carne şi sânge şi sunt vii cum şi noi suntem.