Alexandru Andrieş, la ceas aniversar
Articol de Sabina Lapadatescu, 13 octombrie 2015, 14:34
“Ce sa fac daca-mi placi”, Alexandru Andrieş?
Îţi spun “La mulţi ani” astăzi, când ceasurile bat de sărbătoare pentru tine. Sunt 61 de ani de când ursitoarele au hotarat ca tu să fii cel care o să ne aduca la un moment dat “Cea mai frumoasa zi”. Ne-ai arătat în vremuri triste că “În trei oglinzi”, “Un alt dicţionar”, poate să aducă speranţă chiar dacă “Mâine-i departe”…
De când ţi-am descoperit muzica, “am furnici pe toată talpa”, chiar dacă au trecut de atunci mulţi ani şi chiar dacă “Nu e nimeni împrejur”, eu tot am să-ţi spun “Verde-n faţă” că te iubesc pentru tot ceea ce mi-ai dăruit în cei 41 de ani de când ne tot cânţi. Mă opresc aici cu lăudatul, nu de alta dar ai aşa de multe cântece că mi-ar trebui o zi întreagă să înşir doar titlurile lor. Îţi mulţumesc pentru toată starea de bine care mă înconjoară când îţi ascult muzica. Din când în când, datorită ţie, eu chiar sunt “Un om fericit”, ceea ce îţi doresc şi ţie astăzi, la ceas aniversar.
Şi acum, pentru cei interesaţi, aveţi şi varianta autobiografică a artistului arhitect, Alexandru Andrieş:
“M-am născut în Braşov pe vremea când oraşul se numea Stalin, iar data exactă, în caz că vă interesează, este 13 octombrie 1954. Bineînţeles că dacă aţi fi vorbit acum 30 de ani cu oricine mă cunoştea, inclusiv mama, tata, sora, bunica, bunicul, mătuşa, tanti Lica, unchiul Mitică, străbunica şi prietenele ei din vecini, n-aţi fi putut bănui că aveam să devin o persoană cunoscută, cineva bun să dea interviuri, să apară la televizor (rar, aşa-i, dar totuşi!), să-şi dea cu părerea de una, de alta. Aţi fi aflat în schimb că sunt mofturos, că le mănânc sufletul cu încăpăţînarea mea absolut inexplicabilă, că doar cu cleştele scoţi vorbele din gura mea, şi doar noaptea las din mână creionul ăla nenorocit cu care-am zmângălit oricum tot ce se putea zmângăli prin casă, ba chiar şi prin vecini… Ce bine că acum 30 de ani nu se interesa nimeni de mine, nu-i aşa?
Ştiu, o să vreţi acum să ştiţi cum s-a întâmplat, cum se întâmplă în continuare, cine m-a ajutat, cât m-a costat, de ce aşa, de ce nu altfel, dacă într-adevăr nu am telefon sau… (Nicu Alifantis: “Ai telefon, las’ c-aflăm noi numărul, pân’ la urmă” Eu: “Zău, n-am.” Nicu: “Ar fi mai bine să ai. Abia dacă n-ai, e de-a dreptul dubios”) Dar asta nu-i o carte de interviuri, păreri si gusturi, preferinţe sau dezvăluiri senzaţionale (“păi dacă n-ar fi fost ceva, avea el faţă să cânte ce-a cântat, ani de zile ? Că doar n-o fi nebun!”), asta e pur şi simplu o culegere de texte de cântece ca, dacă aveţi vreodată chef să fredonaţi “La Rovine” sau mai ştiu eu ce altă melodie, să puteţi avea cuvintele în faţa ochilor (de câte ori n-aş fi avut eu nevoie de cartea asta, la concertele în care, fără să mi se fi suflat din sală, n-aş mai fi putut continua propriile mele cântece!!! (“auzi, şi chiar scrii tu şi cuvintele, şi melodia, să se şi potrivească ?!?”) Asta-i tot, zău că da. Dacă vă place, e-n regulă. Dacă nu vă place … ştiu şi eu? Încercaţi şi mâine, cine ştie…”
Ştiam eu că 13 e cu noroc la ursitoare…
Autor: Maria Gheorghiu
