Seful
Articol de , 13 octombrie 2014, 20:36
de Rasvan Roceanu
Intr-o emisiune televizata, acum cateva zile, un fost ministru incerca sa explice ca in fiecare zi pe biroul unui demnitar asteapta sa fie semnate multe zeci de de documente, deci nu are cum sa cunoasca personal pe toti cei cu care institutia din subordine are legaturi si/sau incheie diferite contracte, asa ca este nevoit sa aiba incredere ca cei de la nivelurile inferioare care au aprobat documentul si-au facut datoria bine.
Jurnalistii prezenti in studio pufnesc dispretuitori, ceva de genul : “Cat de prosti ne crezi sa te credem ca tu, ministru, nu stii tot ce respira si ce misca in ministerul tau?”.
Nu, jurnalistii respectivi nu erau neaparat rauvoitori .
Noi toti am fost invatati in scoala – conditionati ideologic – in imaginea liderului absolut, atotputernic si atotcunoscator. Mesianic.
Nu ne intereseaza cine a fost “arhitectul sef” al lui Stefan cel Mare, nici cine a fost “seful de stat major” al lui Mihai Viteazul , sau cum se numea “ministrul de finante” care i-a permis lui Mircea cel Batran sa administreze un teritoriu atat de intins. Ne intereseaza doar liderii! Ei sunt cei care au facut totul. Ei au fost si comandanti militari fara seaman, si administratori remarcabili, si diplomati subtili si constructori priceputi de monumente superbe.
Nu ne intereseaza – pentru ca nu am fost educati sa ne intereseze – care au fost si care sunt planurile doi, trei sau patru ale puterii. Nu ne intereseaza ca actiunea si decizia, oricare si oricand ar fi ele, au fost, sunt si trebuie sa fie intotdeauna rezultatul unei gandiri si actiuni colective. Nu ne intereseaza ca munca, meritele si raspunderea, se repartizeaza pe fiecare nivel ierarhic in parte.
In psihologia colectiva occidentala exista Ludovic al XIV-lea, dar exista si Colbert, exista Maria Tereza, dar exista si Metternicht, exista Elisabeta I-a, dar exista si Nelson. Si meritele si greselile sunt impartite. In psihologia colectiva romaneasca nu se accepta decat SEFUL.
SEFUL are toate meritele, dar si toata vina.
In fond este un mod de a gandi si mai simplu si mai confortabil pentru toata lumea. Oamenii stiu pe cine sa injure, sau pe cine sa laude, in functie de situatie. Justitia stie pe cine sa interogheze, sau sa aresteze, tot in functie de situatie. Jurnalistii stiu pe cine sa traga la raspundere.
Oricat ar parea de paradoxal, situatia este comoda si pentru cei din nivelurile ierarhice inferioare. Pentru acestia “umillinta” nerecunoasterii meritelor in caz de succes este compensata de sentimentul de siguranta ca “la caz de Doamne fereste…” ei sunt la adapost. SEFUL este cel care va plati “cu capul”.
Si totusi, ce mare lupta se naste pentru orice post de SEF disponibil!
