Bine de citit: Drumul lui Icar

Articol de razvanursuleanu, 11 octombrie 2022, 09:17

Nu cred că aș fi trecut vreodată examenul de filozofie dacă nu ar fi existat romanul „Drumul lui Icar”. Înainte de această cumplită încercare studențească, pe care nu eram prea convins că o pot dovedi, strălucitul profesor Ludwig Grünberg, cel căruia Universitatea din Cambridge îi conferise o diplomă de onoare pentru studiile sale profunde ce abordau filozofia valorilor și a culturii, i-a rugat pe toți studenții care nu au fost la cursuri, sau care au fost doar pentru a avea un loc unde să picotească, să vină la examen cu o listă care să conțină cinci opere filozofice.

Cinci volume, oricare, numai filozofice să fie, iar domnia sa urma să aleagă unul dintre aceste volume pentru a-l discuta în cadrul examenului. Dacă studentul va face față propriei sale propuneri, atunci va primi nota cinci, cea de promovare la limită a examenului de filozofie.

Deși știa foarte bine că majoritatea fetelor intenționau să termine cât mai repede facultatea de jurnalism doar pentru a prezenta rubrica meteo la televizor și singurul lucru pe care îl aveau în cap cei mai mulți dintre băieți era gazetăria sportivă, domnul profesor hotărâse totuși să ne mai acorde o șansă.

Poate că, pur și simplu, se săturase de uluitoarea inteligență colectivă de care avusese parte un an întreg și nu avea în plan o reîntâlnire cu grupul de genii la reexaminarea din toamnă, chiar nu am idee de ce ne-a oferit această posibilitate, cert este însă că așa s-au petrecut lucrurile.

Eu bifasem la toate categoriile menționate anterior (nu prea am fost la cursuri, și când am fost, am plutit undeva între ațipeală și somn profund) așa că am venit la examen cu lista. Primele patru poziții erau ocupate de cărți de filozofie despre care doar știam că există sau pe care le aveam în bibliotecă, fără a avea intenția de a le citi vreodată, iar poziția numărul cinci era ocupată de „Drumul lui Icar”, pe care o terminasem de citit cu doar câteva zile în urmă.

Cartea lui Liuben Dilov nu avea absolut nicio legătură cu filozofia, era un roman SF, dar aveam pusă la punct o strategie care mie mi se părea infailibilă, mai ales că îmi reușise cu un an în urmă, atunci când Romul Munteanu, un alt profesor excepțional, ne propusese să venim la examenul de literatură comparată tot cu o listă de cărți. Doar că pe acelea le citisem…

Ludwig Grünberg a consultat lista pe care i-am prezentat-o timp de aproape un minut, fără să spună nimic, după care a ridicat privirea și m-a întrebat cine este Liuben Dilov.

– Liuben Dilov este un filozof bulgar contemporan! i-am răspuns, încercând din răsputeri să pun puțină forță în voce.

– Serios? mi-a răspuns domnul profesor. Liuben Dilov? Filozof?

– Da. Foarte cunoscut și apreciat în Bulgaria. Discipol al lui Zenon din Eleea. „Drumul lui Icar” este unul dintre volumele în care Dilov analizează opera lui Zenon.

Reamintesc, romanul bulgarului nu are nicio legătură cu filozofia, veți descoperi în el doar chestiuni SF clasice – astronave uriașe și călătorii printre stele, – doar că la un moment dat două dintre personaje, într-o discuție oarecare, fac referire la Zenon din Eleea. Dialogul nu are vreo relevanță aparte, nici măcar pentru acțiunea din roman, dar acesta era colacul meu de salvare și, spre marea mea surprindere, Ludwig Grünberg nu m-a lăsat să mă înec.

– Bine, vorbește-mi despre „Drumul lui Icar”, mi-a spus, după care, fără să mă întrerupă, m-a lăsat să bat câmpii despre întrecerea dintre Ahile și broasca țestoasă și despre repaosul săgeții care zboară, practic singurele aporii de care îmi aduceam aminte, și asta doar pentru că mi se păreau teribil de amuzante.

Când am obosit de la atâtea baliverne câte înșirasem, domnul Grünberg mi-a dat nota șase. Toți ceilalți studenți care veniseră la rândul lor cu o listă au plecat acasă cu nota de trecere, cu nota cinci. Mie mi-a dat șase.

Domnul profesor nu mai este printre noi de foarte mulți ani, așa că nu mai am cum să îl întreb de ce mi-a dat o notă mai mare. Îmi amintesc foarte bine acel zâmbet reținut pe care l-a avut tot timpul și am sentimentul că a știut încă din prima clipă că are în fața sa un student care încearcă să dribleze examenul. Nu m-a oprit, deși ar fi putut să o facă oricând, poate pentru că i-a plăcut forma prin care am încercat să-l fentez.

Sunt foarte mulți ani de când am citit romanul, nu-mi amintesc mare lucru nici despre stil, nici despre conținut, așa că dacă aș fi profesor chiar nu aș ști ce notă să îi acord. Pentru utilitatea sa, „Drumul lui Icar” are de la mine nota zece.