Bine de citit: ”Curgeți, lacrimile mele, zise polițistul”

Sursa foto: Andra Radu

Nu e unul dintre cele mai bune romane ale lui Philip K. Dick, și ce dacă, eu oricum îl consider pe omul acesta cel mai mare dintre toți autorii de science fiction, la el chiar și un roman așa și așa tot este unul cel puțin excepțional.

Jason Taverner, eroul cărții, are tot ce și-ar putea dori cineva, după care pierde tot (într-un univers paralel/improbabil/alternativ sau oricare altă configurație de multivers sau cum s-or mai numi ele), după care capătă înapoi tot ce a avut, doar că polițistul (psihotic/autosuficient/fixist sau oricare altă configurație de Javert sau cum s-or mai numi ei) nu poate să-l lase în pace, pur și simplu nu poate. Schema clasică.

Doar că pe mine nu subiectul m-a fascinat, ci felul în care Philip K. Dick construiește dialogurile dintre personaje. Majoritatea dialogurilor din toate cărțile pe care le-am citit au o logică nenaturală, au reguli artificiale, neomenești.

Personajul X spune ceva, DUPĂ CARE personajul Y răspunde (timp în care X își așteaptă răbdător rândul), apoi din nou X, apoi Y, și tot așa. Oamenii nu vorbesc așa între ei, măi majoritatea scriitorilor…

Oamenii vorbesc claie peste grămadă, nu ascultă ce spun ceilalți, se întrerup, sughiță, își pierd pe moment ideile sau le uită cu desăvârșire, zbiară, deschid paranteze pe care nu le mai închid, plescăie, repetă ce au spus cu un minut în urmă…

Regulile acestea de politețe-cu-rândul la luarea de cuvânt sunt prezente doar prin parlamente sau tribunale (chiar și acolo e nevoie de un “dirijor”, care să arate mereu către ceas sau să bată ca disperatul în masă cu ciocănelul de lemn pentru a păstra ordinea).

Omul normal și logic la minte nu are treabă cu ordinea, el deține doar logica monologului (unde nu-l întrerupe și nu-l contrazice nimeni) și în niciun caz pe cea a dialogului (unde intervin și alte persoane, care evident că au tendința de a demola toată structura monologului pregătit de acasă).

Însă dialogurile personajelor lui Philip K. Dick sunt perfecte pentru că nu respectă niciuna din regulile pe care mulți alți scriitori au impresia că reușesc să le structureze în cuvinte scrise și aranjate frumos.

Romanele sale sunt geniale și prin acest firesc al ilogicii, pentru că Dick știa că oamenii nu sunt o specie diferită ci sunt specii diferite, iar bărbatul și femeia sunt specii complet diferite, iar atunci când poartă un dialog se înțeleg ca atare (asta dacă nu fac compromisuri care consumă energii uriașe/colosale/cosmice, firește).

Nota acordată romanului : 9,9

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.