Jurnalul Roszei Agnes, o carte care ridică cortina istoriei

Sursa foto: Cristina Toma

O carte pe care nu ar trebui să o lăsați necitită, indiferent dacă vă place sau nu istoria, este ”Jurnal de lagăr de la Nurnberg 1944-1945”, scrisă de Rozsa Agnes, o doamnă din Oradea, profesoară, iubitoare de muzică și poezie, care studiase în Franța, se întorsese acasă și își întemeiase o familie frumoasă alături de un tânăr profesor. Totul părea să meargă bine în viața ei. însă Rozsa, împreună cu întreaga ei familie, este deportată la Auschwitz doar pentru vina de a se fi născut evreică.

Își pierde părinții, este despărțită de soț despre care se încăpățânează să creadă că el trăiește și că într-o bună zi se vor întâlni, iar pentru a păstra vie această speranță, îi scrie în fiecare zi pe ce bucăți de hârtie găsește.

Scrisorile ei se vor transforma într-un jurnal de lagăr ce descrie cu lux de amănunte cruzimea gardienilor, foamea deținutelor hrănite cu o hrană pe care nici animalele nu ar fi mâncat-o.

Erau puse la munci grele, peste puterile normale ale unui om, însă, în ciuda aspectului lor, caută să nu dea nici un semn de slăbiciune deoarece ar fi însemnat moarte sigură.

Sunt descrise toate ororile care se petreceau acolo, iar jurnalul, la început secret și pentru colegele ei de suferință, femei din Transilvania dar și din Ungaria sau Cehia, devine cel mai important lucru pentru că toate acele femei, care sufereau și încercau să rămână în viață chiar dacă multe nu mai credeau că vor scăpa vii de acolo, doreau să rămână măcar o mărturie a vieții lor.

Fiecare ajunge să vină la autoare și să îi spună prin ce a trecut și ce i s-a întâmplat, însă nimeni nu vorbea despre jurnal deoarece găsirea lui ar fi însemnat moartea, atât pentru autoarea lui cât și pentru colegele ei de suferință.

Sursa foto: Cristina Toma

Prima însemnare este făcută în ziua deportării pe 28 mai 1944, la Oradea, și continună cu 5 decembrie 1944, scrisă la Nurnberg, unde autoarea a sosit pe 16 octombrie, urmând să lucreze într-un detașament de muncă la o fabrică de armament, filială a uzinelor Siemens, situație mai puțin obișnuită și întâlnită mai rar în cărțile despre Holocaust.

Ceea ce relatează Rosza Agnes este, în primul rând, degradarea impusă personalității umane, degradare sfâșietoare care urmărește anihilarea psihică și fizică a victimelor. Lipsa oricăror posibilități de igienă a victimelor, lupta cu păduchii, cu bolile, suferințele fizice provocate de foamea permanentă și de frig,  teama permanentă de a fi oricând lovită cu sălbăticie de gardiene sau chiar ucise, fac în așa fel ca până și doi cartofi sau morcovi degerați să fie pretioși.

Victimele au și ele  modul lor de rezistență. Chiar dacă este dureros caută să păstreze memoria vie a vieții dinainte de război, încearcă chiar să cânte odată, iar acest cântec, în timpul unui bombardament, așterne o expresie de groază pe fața gardienilor. Deținutele încearcă să își facă chiar o mică trupă de teatru cu care să țină scurte spectacole pe ascuns. Unele caută să păstreze speranța unei eliberări care va veni în cele din urmă.

Cu toate aceastea, autoarea acestui jurnal special scris pe ascuns și cu curaj, nu are pretenția de a fi scris o carte, si nu își dorește gloria literară, ci doar să depună mărturie despre cele întâmplate.

Rosza Agnes s-a reîntors în Oradea, orașul ei natal, unde a trăit până în 1984. Jurnalul ei vă va captiva și veți afla multe lucruri pe care statisticile nu vi le spun.

Vă las să le descoperiți singuri și vă asigur că nu veți lăsa cartea din mână până când nu veți întoarce și ultima pagină.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.