Jocuri de interese globale

de Răsvan Roceanu

În timp ce agențiile de știri și analiștii de la noi și din alte părți nu prididesc cu informații și comentarii despre cum cearta turco-americană va duce la prăbușirea iminentă a economiei Turciei și, inevitabil, a regimului lui Recep Tayip Erdogan, o mică informație s-a strecurat zilele trecute aproape neobservată în presa internațională : Erdogan și președintele francez Emmanuel Macron au avut o conversaţie telefonică, în cursul căreia au evidenţiat importanţa consolidării relaţiilor economice şi comerciale, precum şi a investiţiilor între Franţa şi Turcia.

Cei doi șefi de stat au convenit și ca miniștrii de finanșe din cele două țări, Berat Albayrak și respectiv Bruno le Maire, să se întâlnească cât mai curând.

Este adevarat că știrea preluată de Reutesrs vine dintr-o sursă a președinției turce, dar dacă până acum Palatul Elysee nu a dezmințit-o nici ca fond nici ca formă, înseamnă că nu este o «fake news».

Este, de fapt, încă unul din episoadele marelui joc diplomatico-economic la nivel global care este cu totul diferit de ce crede publicul.

Dincolo de criticile publice, unele chiar vehemente, exprimate la cele mai inalte niveluri în cancelariile din Europa și America în legătură cu regimul instaurat de noul sultan de la Ankara, în realitate nici UE nici NATO, inclusiv SUA, nu au interesul să se certe ireconciliabil cu Erdogan și nici nu doresc prăbușirea economică a Turciei.

Pentru europeni Erdogan este, deocamdată cel puțin, singura garanție că robinetul cu imigranți rămâne ferm inchis. O prăbușire a actualului regim ar duce evident la deschiderea granițelor și la multe sute de mii, sau milioane, de oameni care ar lovi frontierele UE ca un val seismic.

Ideea că ai putea să ții forțat toți acești oameni în tabere în insulele grecești sau italiene, sau ideea că ai putea să pui mitraliere la granițe, ca pe vremea războiului rece, sau ideea că ai putea să arestezi zeci de mii de oameni care sar gardul la tine în țară, sunt complet irealiste.

Fie și numai pentru că italienii și grecii deja s-au săturat până peste cap să fie lăsați singuri în fața unei probleme care le depășeste cu mult puterile și să primească în schimb doar ajutoare nesemnificative de la Bruxelles și de la  celelalte țări comunitare. Navele militare românești care culeg emigranți în Marea Mediterană în cadrul ajutorului acordat de UE Italiei sunt un bun exemplu de efort solidar, dar în ultimă instanță acei oameni nu sunt depuși în porturi românești, ci tot în cele italiene.

Dar nu este vorba doar de fluxul migrator, sau, daca vreți, fluxul migrator este cea mai mică dintre durerile de cap pe care le-ar putea declanșa Turcia. Mult mai gravă, pentru mulți, ar fi prăbușirea «flancului sudic» al politicii de «îngrădire» a Rusiei pe care NATO se străduiește să o mențina de peste 60 de ani.

O Turcie certată ireconciliabil cu Occidentul, sau care s-ar prăbuși din cauza sancțiunilor americane, ar insemna că Rusia ar rămâne singura forță militară demnă de luat în seamă în Caucaz, Marea Neagră și bazinul Caspic, adică ar fi cel mai negru coșmar al Aliaților, de la Washington până la foarte fidelul București.

Așa stând lucrurile, ar trebui să privim cu mult mai mult interes informația neimportantă despre care vorbeam la inceput.

Franța – ca să ne referim doar la discuția telefonică – a investit enorm în economia turcească, mare parte din Renault-urile care se vând în toată Europa, inclusiv la noi, sunt fabricate în uzine turcești și acesta este doar un exemplu. În 2011, atunci când Adunarea Națională a Franței a recunoscut oficial genocidul armenilor supărând rău de tot Ankara, firmele franceze au devenit aproape isterice la adresa deputaților, ceva de genul «Habar nu aveți voi, proștilor, câți bani am băgat noi până acum în Turcia!».

În plus, toate gazoductele care alimenteaza Europa cu gaz din Caucaz și zona Caspică, construite și deținute de marile companii europene – British Petroleum, ENI, Total, Statoil – trec prin Turcia, și o eventuală dorită re-conectare a Europei la gazul natural din Iran, ca alternativă la gazul rusesc, ar trece tot prin Turcia.

Conversația telefonică Macron – Erdogan – știre, repet, neinfirmată până acum de președinția franceză – nu este decât semnul că nimeni nu are absolut niciun interes – și nici curaj (!?) – să închidă porțile.

Mai ales că și China stă la cotitură, gata să intre pe o piață nouă în care, să zicem, telefoanele Apple distruse cu ciocanul ar fi înlocuite de telefoanele Allview, sau Huawei, iar China Național Petroleum Corporation abia așteaptă o ocazie să devină și mai puternică și mai extinsă decât este deja.

 

 

 

Lasă un răspuns