Fața verde

Romanul lui Gustav Meyrink poate fi redus la un singur rând. “Acțiunea contrarie a ceea ce face mulțimea este în principiu corectă”. Și Gustav Meyrink consideră că tot ceea ce i-a trecut lui prin cap să îndese în “Fața verde” reprezintă o astfel de acțiune contrarie.

Era tare omul ăsta. Genul de scriitor – pasăre rară căruia puțin îi pasă dacă îi citește cineva cartea. Mare parte din dialoguri par a se purta mereu într-o altă cameră decât cea în care se află cititorul, genul de conversații particulare pe care le poți asculta doar dacă pui un pahar pe perete și îți ții urechea lipită de el.

De cele mai multe ori abandonez o astfel de lectură, dar de această dată am mers cu cititul mai departe, măcar și pentru acele scurte fragmente colorate cu un umor pe care l-am considerat a fi cizelat și elegant. Doar că Meyrink se satură până și de un astfel de umor, abandonează haina sa croită impecabil pentru un Caragiale al austriecilor și trece la treburi mult mai… serioase. Șamanism, transcendență, metempsihoză și multe alte asemenea, toate culminând cu un început de apocalipsă pe care autorul îl plasează în Amsterdam, poate pentru a pedepsi “bădărănia specific olandeză” cu care ni se face cunoștință încă din primele rânduri ale romanului. Stați liniștiți, Meyrink nu are nimic personal cu olandezii, pentru că nimeni nu scapă de ironiile sale voit rudimentare. Negrii, rușii, evreii, balcanicii (adică noi, cei “cu o figură tipic balcanică și cu ten de culoare închisă, având pielea învinețită în locurile atinse de brici și părul lucind de grăsime”), toată lumea este “tratată” în mod egal de către autor.

După ce mai amestecă un pic cu un linguroi în această salată, Gustav Meyrink se plictisește până la urmă de gătit și încheie romanul.

Lasă un răspuns