REVERENȚE CENTENARE

”Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.” așa spunea Nicolae Iorga. Suntem în anul Centenarului Marii Uniri și mi se pare firesc să ne aducem aminte de cei care au făcut ca în 1918, Romania să devină Mare.

PLANGE-O MIERLA PRIN PADURI…

Astăzi facem reverență și ne amintim de Vasile Lucaciu, preotul greco-catolic din Sișești care și-a închinat toată viața luptei pentru drepturile romănilor din Ardeal în timpul ocupației austro-ungare dar mai ales idealului unirii.
La doar 22 de ani era doctor în teologie și filozofie.
Si-a dobandit faima intr-un timp foarte scurt, numele lui fiind pe buzele tuturor romanilor atat de greu încercați din Transilvania.
”Doina lui Lucaciu” îi este dedicată: scrisă de învăţătorul George Bocu din Şiştaroveţ, la sfârşitul lui iulie 1893, în forma ei inițială fusese scrisă pentru Alexandru Roman, predecesor al lui Vasile Lucaciu în lupta pentru drepturile românilor ardeleni, ulterior fiind completată și adaptată cu o melodie compusă de unul din preoții greco-catolici întorși de la Roma, unde și Lucaciu își făcuse studiile.

Cine a fost Vasile Lucaciu? Aș spune simplu: UN ROMAN.

A fost unul din semnatarii Memorandumului Transilvănean ”petiția prezentată de liderii românilor din Transilvania împăratului Austro-Ungariei Franz Josef prin care erau solicitate pentru populația română drepturi etnice egale cu ale populației maghiare, precum și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare” (wikipedia).
Toată viața lui a stat sub semnul idealului unirii.
De altfel, la sfinţirea bisericii pe care el o ridicase, sub acoperiş, se putea citi inscripţia „Pro S Unione Omnium Romanorum”, formulare interpretabilă care s-ar fi putut traduce „Pentru Unirea Tuturor Românilor” (într-o singură țară…) sau la unirea religiei ortodoxe a romanilor cu cea greco-catolică.

A fost închis și torturat și a devenit un simbol al luptei pentru libertate.
A participat masiv la propaganda favorabilă intrării României în război de partea Antantei. După intrarea Italiei de partea Aliaţilor, a fost ales preşedinte al Ligii Culturale, membru în Federaţia Apărării Naţionale, desfăşurând o activitate şi mai intensă pentru ca România să intre în război pentru eliberarea Transilvaniei. Eforturile sale au fost încununate cu succes, la 15 august 1916 România intrând în război cu obiectiv clar revendicarea Transilvaniei.

SA TRECEM CARPATII NE TREBUIE ARDEALUL…
A fost cel care a pornit la mobilizarea românilor ardeleni, foşti soldaţi austro-ungari, pentru a constitui regimente de voluntari care să lupte în armata română pentru eliberarea Transilvaniei. A avut din nou succes, mii de voluntari ardeleni, din rândul prizonierilor din Rusia, formând regimente şi alăturându-se armatei române.
La 1 Decembrie 1918, la Marea Unire de la Alba Iulia, Vasile Lucaciu a primit funcţia de membru în Consiliul Dirigent, fără portofoliu, el aflându-se încă la Roma. Acest gest de fapt a fost recunoaşterea eforturilor depuse de ”Leul din Şişeşti” – așa cum i se spunea – pentru realizarea Marii Uniri.
A apucat să mai trăiască în Romania Mare, doar 4 ani, pană în noiembrie 1922.
În semn de recunoştinţă pentru toate eforturile depuse la realizarea Romaniei Mari, prim-ministrul de atunci – Ion I. C. Brătianu – l-a decorat post-mortem cu Ordinul „Steaua României” în grad de mare comandor.

Patrulă mixtă în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti: doi soldaţi germani şi un poliţist român.

NOI SUNTEM ROMANI…
Rămane memorabil discursul său ținut în fața judecătorilor autorității maghiare, care îl condamnaseră la închisoare din cauza activităților sale de propagandă pro romanească:

”Vă e teamă de limba noastră, domnilor judecători? Noi o vorbim de două mii de ani şi n-am ucis cu ea pe nimeni. Vroiţi a ne opri să vorbim româneşte? Niciodată! Pentru că în două mii de ani n-a trecut o zi în care să nu se vorbească româneşte în Transilvania! Limba noastră e cartea de istorie a poporului Român. În două milenii de existenţă nimeni şi nimic nu ne-a putut clinti de pe acest pământ.
Am rămas aici! V-aţi întrebat cum, oare, a fost cu putinţă?! Cotropirile s-au ţinut lanţ; neamuri de alte limbi au năvălit peste noi, dar noi am continuat să vorbim româneşte…Mulţi ne-au adus credinţele lor, felul lor de-a gândi, dar noi ne-am păstrat cugetul curat şi necorcit. Am trecut prin Istorie purtând în suflete această mare taină a Unirii Româneşti întru pământ şi ideal, iar această taină este forţa cu care venim astăzi în faţa lumii întregi şi ne cerem drepturile, pentru că noi nu venim în faţa unui tribunal ci în faţa întregii lumi şi o spunem răspicat: Noi suntem români! (…)
Pământul acesta este românesc! Sufletul nostru este românesc! Trecutul românesc, şi vrem ca şi viitorul să fie tot românesc!
Domnilor judecători, există, mai presus ca dumneavoastră, un alt tribunal: al Istoriei! Care nu iartă. El hotărăşte până la urmă.
Şi vine un timp când el nu mai poate fi evitat. Acel timp se numeşte LIBERTATE!” (discursul preotului VASILE LUCACIU)

DOINA LUI LUCACI
Plânge-o mierlă prin păduri,
Rob îi Lucaci în lanţuri
Pentru sfânta libertate
De care noi n-avem parte.

Nu fi mierlă supărată,
Nu-i robia ne-ncetată,
Vine dalba primăvară,
Fi-va Lucaci liber iară.

Nu suspina în zadar,
Du-te până la Sătmar
Unde-i Lucaci la-nchisoare,
Nu vede nici cer, nici soare

Şi să-i spui închinăciune
De la-ntreaga naţiune,
Că el mândru s-a luptat
Ca român înflăcărat.

1916, piese de artilerie capturate de germani de la armata română, staţionate la Braşov.

Doina care i-a fost închinată a stârnit valuri de durere dar și de manie și revoltă faţă de starea de robie în care s-a aflat naţiunea română din Ardeal secole la rand. Autorităţile austro-ungare erau perfect conștiente de puterea unor astfel de cantece asupra populației romanești considerandu-le un semn al răzvrătirii. Dacă îndrăzneai să porți tricolorul sau chiar să vorbești romanește, represaliile erau dure. Simpla fredonare a doinei putea fi motiv de întemniţare, ea simbolizand rezistenţa activă şi aderenţa la scopurile propovăduite de părintele Vasile Lucaciu.

Fără îndoială, dintre toate marile personalităţi care au condus lupta românilor din Ardeal pentru dezrobirea şi întregirea neamului, „Leul de la Şişeşti” a devenit cel mai popular.
Cu astfel de oameni a fost posibilă acum 100 de ani înfăptuirea ROMANIEI MARI.

Lasă un răspuns