Sub semnul prieteniei – in memoriam Nichita Stănescu și Eusebiu Ştefănescu

Astăzi ne aducem aminte de Nichita Stănescu și Eusebiu Stefanescu. Se întâmplă la Biblioteca Centrală Universitară ”Carol I”, de la ora 18:00.
Muzeul Naţional al Literaturii Române, în colaborare cu Universitatea Hyperion – Facultatea de Arte organizează această evocare și ea este pusă ”Sub semnul prieteniei” dintre cei doi mari dispăruți.

Evenimentul marchează împlinirea unui an de la moartea actorului și poetului Eusebiu Ștefănescu, recitator al poeziei românești și prieten al lui Nichita Stănescu.
Au fost invitați să participe: acad. Eugen Simion, acad. Mircia Dumitrescu, Rodica Mandache, Ioana Crăciunescu, Maria Gheorghiu, Mihai Ispirescu, Eugen Suciu, Constantin Florescu, Ioan Groșan, Vlad Leu, Ioan Cristescu, Dan Mircea Cipariu, Ion Bogdan Ștefănescu, Costin Soare și studenți ai Facultății de Arte Hyperion.

Prietenia dintre Nichita Stănescu și Eusebiu Stefănescu a stat la baza multor întamplări memorabile, de notorietate fiind poveștile rostite pe scenă de către actorul care a știut cel mai bine să rostească versul nichitian, povești care mai apoi au fost redate și în scris în volumul de amintiri ”Arhivarul clipei”.

Redăm mai jos textul în care Eusebiu Stefanescu povestește una din aceste întamplări:

”Îmi amintesc întâlnirea mea cu Nichita Stanescu, în vremea când puneam la cale împreună un spectacol cu poezia lui la teatrul din Ploiești. Era ultimul ianuarie al vieții sale, în sfânta zi de 15, în care s-a născut cel care a fost în mod miraculos și părintele, si copilul limbii române: pentru că din limba română s-a născut ca să devină părintele limbii române, Mihai Eminescu. În intimitatea sa de poet, Nichita îi spunea „Mișu“, cu gândul mai ales de a-l coborî de pe soclul pe care prețuirea noastră l-a urcat definitiv și cu ambiția „de a-l pune între vii, căci este viu, bătrâne“.

Eram lângă Ateneul Român, într-o cârciumioara modestă, împreună cu prietenii mei, actori de diferite vârste și simpatizanți ai poetului. Primisem banii de la ultimul film și aveam liniștea omului care poate să-și rezolve pentru un timp angaralele și datoriile acumulate. Îi purtam într-o geantă de umăr, improvizată dintr-un port-hart militar din pânză kaki, la modă în vremea aceea. Am agățat-o neglijent pe speteaza scaunului, după ce am scos din teanc câteva sute, pe care m-am hotarât să le sacrific la masă. Sacrificiul era la apogeu când a intrat pe ușă, ca o lumină, Nichita, însoțit de doi prozeliți mai tineri. Ne-am ridicat în picioare, să-l salutăm pe poet.

– Bătrâne, mi-a zis! Vezi, mi-am potrivit un ghips cochet (în iarna aceea era țintuit la pat, în urma unei fracturi) si am luat-o la picior prin zapada sa-i duc o floare lui Misu, de ziua lui. E ziua lui Misu, batrâne, si i-am facut o plecaciune la statuie, în curtea Ateneu lui! Acum as bea si un strop de vodca în cinstea lui! Am baut câte un strop de vodca, pe care l-am îm partit crestineste cu Misu, apoi Nichita mi-a zis:

– Bătrâne, hai să ieșim afară, pentru că ninge ca un omagiu ceresc și vreau aici, lânga statuie, de față cu El, să dau nume spectacolului.
Am ieșit afară. Ningea infernal și Nichita, cu fața spre cer, cu ochii închiși, ca să vadă lumina nașterii unui spectacol, l-a botezat:

– Se va chema „Frunza verde de albastru“! Acum, dacă i-am dat nume, are dreptul să fie, bătrâne! E ca un legământ făcut într-un ceas binecuvântat de mine și de Mișu, aici, în fața Ateneului Român!

– Așa să ne ajute Dumnezeu, Nichita, i-am răspuns eu și i-am întins mâna. El mi-a luat-o, a îndoit-o după brațul lui și a zis:

– Bătrâne, sprijină-mi pașii puțin, că n-o să-ți pară rău. Am să-ți arăt unde a scris Mișu „Kamadeva“.
Am trecut pe lângă fostul „Caviar“, în drumul spre Piața Amzei și într-un scuar cu banci și leagăne pentru copii, după un gard de lemn, se vedea o casă veche, vopsită într-o culoare roșcată cu prispă și ferestre oblonite – era casa lui Slavici.

– Vezi, a zis Nichita, într-un entuziasm de vizionar. Aici, pe prispa, a scris Mișu „Kamadeva“. Ții minte „Kamadeva“?
Poemul nu era în repertoriul meu, dar îmi sună familiar în memorie, cum sună orice vers eminescian. Pentru Nichita era un exercițiu de adorație. A spus primele două versuri:

„Cu durerile iubirii, voind sufletu-mi să-l vindec…“

Eu trebuia să continui:

„L-am chemat în somn pe Kama, Kamadeva, zeul indic…“

Ningea și eu eram alb de emoție.

„El veni copilul mândru, călărind pe-un papagal…“

Eu, cu inima cât un purice:

„Având zâmbetul fățarnic pe-a lui buze de coral…“

…și așa până la capăt când am spus:

„…Fiul cerului albastru și al iluziei deșerte…“

Aveam sentimentul celui care participă la o ședință de spiritism și intră în rezonanță cu spiritul celui invocat. Nichita mi-a strâns mâna cu emoție, ca după un turnir pe care l-am câștigat amândoi.

– Bătrâne, am fost buni. Ai simțit privirea lui Mișu din prispa? Hai să urcăm la mine, să bem un vinuț prietenos! Sunt martor că meriți.
Am urcat la Nichita. El ne-a ținut o lecție de Eminescu tulburătoare, dovedind cu probe că Mișu își construia poemele pe versuri esențiale. E vorba de un singur vers pus la temelie: „Nu credeam să învăț a muri vreodată“ sau „Adormind de armonia codrului bătut de gânduri…“

– Restul, bătrâne, e versificație. Un vers în care sunt decantate toate caratele structurează poemul.
Unul din prozeliți a cerut permisiunea să citească un poem original. Mi s-a părut deplasată dorința lui într-un moment în care Nichita era cotropit de Eminescu – toți eram –, și recita la nesfârsit versuri eminesciene.

I-am mărturisit cu duritate părerea mea, drept pentru care Nichita s-a supărat.

– Lasă-l batrâne, e dreptul lui.

„Prozelitul“ a citit un poem lung, aș zice lăbărțat, după care Nichita a luat un creion și a început să lucreze pe text: a șters câteva versuri, a oprit două cuvinte colo, un vers, apoi trei cuvinte dincolo și a construit un poem format din șapte versuri. Era perfect. I-am spus:

– Nichita, ăsta e poemul tău!

– Nu bătrâne, n-am mințit nici un cuvânt, sunt cuvintele lui.

– Nichita, ai creat un poem al tău cu materialul clientului. Poemul lui era prost.

Nichita s-a supărat:

– Dragă Eusebiu, eu țin la tine ca actor, te respect, ți-am dedicat poezie, dar nu-ți permit să dai verdicte, n-ai criterii axiologice!

– Nichita, eu am criteriul meu și nu greșesc.

– N-ai cum să ai un criteriu al tău, pentru că eu le am pe toate.

– Am criteriul meu, Nichita, care ține de bunul-simț al limbii și atât: dacă atunci când citesc sau aud un poem mi se pare că e traducere din altă limbă e o dovadă că poemul nu a trecut prin inima celui care l-a creat. E un surogat.

Nichita s-a ridicat de pe scaun, mi-a întins mâna și a zis:

– Bătrâne, îți validez criteriul. Nu-l știam! Si pentru asta mai dau două sticle de vin. Dar trebuie să le apropii tu, bătrâne, că sunt șontorog.

– Nichita, zic, pentru ca mi-ai validat criteriul, dau eu cinci sticle de vin.

În clipa aceea am realizat că banii mei erau închisi de patru ore în gentuța din bodeguță, agățată de spătarul unui scaun.
M-am facut alb de emoție și am alergat să-mi recuperez averea. În cârciumă nu mai erau prietenii mei, plecaseră supărați pe mine, dar nu definitiv. L-am întrebat pe barman dacă a găsit geanta. Nu o găsise, nu o văzuse. Am cerut permisiunea să sun la prieteni. Toți s-au jurat că nu știu nimic de spre geantă. Atunci, dezolat, am scos din buzunar ultimii bani și am cerut un pahar cu vin. M-am urcat pe scaunul de bar și cu vinul în față am derulat filmul întâlnirii cu Nichita: am băut cu el de ziua lui Mișu, mi-a botezat spectacolul, am ținut cu el „Kamadeva“, mi-a validat criteriul… pierderea banilor era un preț prea mic pentru sentimentul conectării la cosmos pe care numai spiritele alese îl ating.

– Așa a fost să fie, am zis în gândul meu, ca o închinare. Am ridicat paharul cu vin și l-am dat peste cap. Atunci ochii mei s-au oprit pe geanta agățată în cuierul pom, într-un colț al barului, aruncată acolo ca un lucru inutil, fără valoare. Am rămas pe scaun și am cerut încă un pahar cu vin. Mă uitam la geantă: mi se părea jalnică și înstrăinată. Am băut vinul până la jumătate, m-am îndreptat încet spre ea, am desprins-o din cuier, am cântărit-o în mână – mi s-a părut mai ușoară. M-am urcat din nou pe scaun, am așezat-o pe genunchi și mi-am furișat încet mâna să-i pipăi interiorul. Am simțit un val de căldură la atingerea teancului intact, o ușurare imensă, dar în aceeași clipă mi-a căzut o umbră pe suflet pe care o simt și astăzi: mi-am dat seama că, de fapt, sunt iremediabil un biet pământean, nu sunt eu cel ales să stau alături de marile spirite conectate: în tristetia hilaris, în hilaritate tristis, râsu’-plânsu’ lui Nichita.”

(Eusebiu Ștefănescu)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.