La 24 ianuarie 2012 se împlinesc 150 de ani de la deschiderea, la Bucureşti, a primului Parlament unic al României.

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a proclamat, în mod solemn, în faţa Adunărilor Moldovei şi Munteniei, unirea definitivă a Principatelor, iar oraşul Bucureşti a fost desemnat capitală a ţării (24 ian./5 febr. 1862).

Evoluţia sistemului parlamentar în România îşi are rădăcinile în prevederile Regulamentelor Organice adoptate ca urmare a Tratatului de la Adrianopol din 14 septembrie 1829.

Introduse în Ţara Românească, la 1 iulie 1831, şi în Moldova, de la 1 ianuarie 1832, aceste documente cu caracter constituţional au consacrat pentru prima dată principiul separării puterilor în Principatele Române.

Astfel, prin Regulamentele Organice sunt puse bazele instituţiei parlamentare, puterea executivă încredinţată domnului fiind contrabalansată de puterea legislativă a Adunării Obşteşti (chiar dacă membrii Adunării Obşteşti sunt aleşi exclusiv din rândul boierilor).

Adunarea Obştească avea ca atribuţiuni elaborarea legilor şi prezentarea în faţa domniei a rapoartelor despre situaţia ţării.

În urma plebiscitului organizat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), la 10/22 mai - 14/26 mai 1864, prin care era aprobat, cu 682.621 de voturi favorabile, 1.307 împotrivă şi 70.220 abţineri, 'Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris' - important act constituţional -, a fost întemeiat Senatul României, camera superioară a Parlamentului.

Corpul Ponderator (Senatul) era compus din nouă membri de drept: cei doi mitropoliţi ai ţării, episcopii eparhiilor, preşedintele Curţii de Casaţie şi cel mai vechi dintre generalii în activitate.

Restul senatorilor, în număr de 64, erau numiţi, jumătate dintre 'persoanele care au exercitat funcţiuni în ţară sau care pot justifica un venit anual de 800 de galbeni', şi cealaltă jumătate era aleasă dintre membri consiliilor generale ale judeţelor, câte unul de fiecare judeţ.

Jumătate dintre cei 64 de senatori era reînnoită la trei ani, prin tragere la sorţi.

Prin introducerea Senatului, în România se întemeia sistemul parlamentului bicameral, care a funcţionat până la instaurarea regimului comunist.

În Constituţia din 1866, puterea legislativă se exercita colectiv de către domn şi 'Reprezentaţiunea naţională' (Senat şi Adunarea Deputaţilor).

Fiecare dintre cele trei instituţii (s.n. domn, Senat, Adunarea Deputaţilor) avea drept de iniţiativă legislativă, iar legile puteau fi sancţionate de domn numai după discutarea şi votarea prealabilă în camere (art. 32).

Constituţia din 1923 consfinţea că puterea legislativă era exercitată colectiv de către Rege şi Reprezentanţa Naţională (Parlament), alcătuită din Senat şi Adunarea Deputaţilor. Constituţia din 1923 reafirma principiul separării puterilor în stat, prin aceeaşi precizare că 'Toate puterile Statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune şi după principiile şi regulile aşezate în Constituţiunea de faţă' (art. 33).

Cele două camere ale parlamentului aveau, conform Constituţiei de la 1923, legitimităţi diferite, date de modalitatea prin care erau aleşi membrii ei.

Senatul era compus, potrivit Constituţiei de la 1923, din senatori de drept şi senatori aleşi prin vot universal direct (art. 67).

Camera Deputaţilor se deosebea astfel de Senat prin faptul că aceasta cuprindea numai persoane alese prin votul universal al cetăţenilor, având vârsta de peste 21 de ani (art. 64).

Constituţia din 27 februarie 1938 aducea noi prevederi cu privire la rolul legislativului în cadrul sistemului politic din România, prin concentrarea puterii executive şi celei legislative în mâinile Regelui, deşi menţinea formal principiul separării puterilor.

Prin instaurarea regimului autorităţii regale lua sfârşit în România regimul democraţiei parlamentare.

În contextul în care la 1 septembrie 1939 se declanşa al Doilea Război Mondial la care România avea să adere la 22 iunie 1941, prevederile constituţionale au fost suspendate.

Astfel, Constituţia din 27 februarie 1938 a fost suspendată prin Decretul regal nr. 3052 din 5 septembrie 1940 iar corpurile legiuitoare dizolvate.

Loviturii de stat din 23 august 1944, soldate cu răsturnarea regimului Antonescu, i-a urmat Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944 pentru fixarea drepturilor românilor în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările Constituţiunii din 29 martie 1923.

La 15 iulie 1946, printr-un Decret-lege, se desfiinţa Senatul, legislativul devenind unul unicameral - Adunarea Deputaţilor, denumită din 1948, Marea Adunare Naţională (M.A.N.), odată cu promulgarea, la 13 aprilie, a noii constituţii a Republicii Populare Române (R.P.R.), de către Prezidiul provizoriu al R.P. Române.

România era astfel definită drept un 'stat popular, unitar, independent şi suveran', iar Marea Adunare Naţională, unicamerală, era organul suprem al puterii de stat şi unicul legislativ al Republicii Populare Române.

La 24 septembrie 1952, Marea Adunare Naţională vota în unanimitate o nouă Constituţie a Republicii Populare Române, care prevedea că rolul conducător revenea 'clasei muncitoare', iar puterea era exercitată prin intermediul Marii Adunări Naţionale şi al Sfaturilor Populare.

Potrivit Constituţiei din 1965, activitatea de elaborare a legilor revenea Consiliului de Stat, subordonat M.A.N. Atribuţiile legislativului erau sporite prin modificarea Constituţiei în martie 1974.

Adunarea Constituantă a României a adoptat, la 21 noiembrie 1991, noua Constituţie a României, care reintroducea Senatul şi se revenea astfel la un sistem legislativ bicameral.

Constituţia din 1991 consacra reinstaurarea democraţiei constituţionale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim democratic politic pluralist şi reaşeza parlamentul în poziţia de instituţie centrală a sistemului politic democratic românesc.

Constituţia din 1991 introducea bicameralismul egalitar potrivit căruia toate categoriile de legi erau trimise spre lectură la ambele camere, ca urmare a legitimităţii lor nediferenţiate, atât deputaţii, cât şi senatorii fiind aleşi direct, prin vot universal.

Dubla lectură a proiectelor şi propunerilor legislative de către ambele camere putea conduce la situaţia în care cele două camere să aprobe forme diferite ale legii.

Pentru aceste cazuri, art. 76 al Constituţiei din 1991 prevedea procedura medierii, iniţiată de preşedinţii camerelor atunci când una din camere adopta o formă diferită a proiectului de lege faţă de cealaltă cameră.

Constituţia din 1991 revizuită în 2003 a eliminat procedura de mediere între cele două camere şi a distribuit competenţa decizională în mod diferenţiat între cele două camere.

Prin eliminarea procedurii medierii, egalitatea camerelor era păstrată, dar din punct de vedere funcţional cele două camere au fost totuşi diferenţiate, făcându-se distincţia între cameră decizională şi cameră de reflecţie.

Mecanismul decizional presupune astfel ca în toate cazurile, prima cameră sesizată este camera de reflecţie, care este obligată să dezbată proiectul de lege sau propunerea legislativă în termen de 45 sau 60 de zile, după care legea este trimisă celeilalte camere cu rol decizional care va decide definitiv.

Sistemul se bazează pe succesiunea a două dezbateri, prima în camera de reflecţie şi a doua în camera decizională.

Competenţa decizională a fost astfel distribuită încât Camera Deputaţilor să aibă rolul de cameră decizională de drept comun, adică în toate cazurile în care competenţa nu aparţine Senatului.

La rândul său, Senatul are competenţă decizională pentru ratificarea tratatelor şi a altor acorduri internaţionale şi pentru domeniul unor legi organice care privesc exclusiv organizarea şi funcţionarea statului.